?????????????????????Era o dimineaţă mohorâtă de toamnă târzie. Fusesem invitat la o conferinţă, însă îmi tot frământam mintea cum să găsesc un motiv plauzibil pentru a mă sustrage de la respectiva obligaţie. Nici Pinocchio şi nici măcar baronul Munchhausen nu păreau dispuşi să mă inspire, aşa că, într-un final, am decis să iau parte la eveniment. Mi-am rostit impasibil discursul, după care m-am aşezat liniştit pe un scaun, în mijlocul sălii. Aşteptam absent să se termine mai repede totul, pentru a mă putea întoarce acasă. Nu aveam niciun plan, pur şi simplu doream să mă relaxez, să mă odihnesc. La un moment dat, a apărut în faţa mea EA, înveşmântată într-o superbă rochie roşie şi ţinând în mână un trandafir. Mi-a întins cealaltă mână şi m-a felicitat pentru discurs. M-am ridicat de pe scaun şi chiar nu mi-am dat seama când m-a sărutat. Nu apăsat, pe buze, dar întârziind destul de mult în colţul gurii. Am invitat-o la o cafea unde, printre altele a recunoscut că m-a remarcat de cum am intrat pe uşa sălii de conferinţă. Privirea şi cuvintele ei au început să acţioneze ca un balsam asupra întregii mele fiinţe. Era parcă acel fior pe care nu-l mai resimţisem încă din adolescenţă. Am condus-o apoi la aeroport, iar înainte de despărţire – pe lângă cartea de vizită – am primit aceeaşi pecete, de data asta pe buze. Am ajuns acasă bulversat sufleteşte. Trei zile şi trei nopţi nu mi-am putut lua gândul de la ea. M-am hotărât, aşadar, să-i trimit o epistolă care – pe măsură ce o scriam – se transforma parcă tot mai mult într-o scrisoare de dragoste:
„Draga mea,
Nu realizez încă dacă am permisiunea ta pentru a mă adresa astfel, însă nu poţi contesta faptul că tu eşti o fiinţă nu dragă, ci foarte dragă. Printre alţii, inclusiv mie! Trebuie să ştii că, puţinele clipe petrecute împreună au fost pentru mine ca nişte stropi de fericire, ca un elixir pe care l-am sorbit cu nesaţ până la fund. Te-am admirat nespus în rochia purpurie, de culoarea pasiunii, perfect asortată cu acel trandafir pe care îl ţineai cu atâta maiestuozitate în mână. Ştii când am simţit că între noi doi s-a înfiripat ceva? Nu atunci, la plecare, când m-ai sărutat pătimaş pe buze – cel puţin aşa am sim-it eu! – ci doar când aeronava care te răpea – poate pentru totdeauna – de lângă mine, s-a pierdut cu totul printre norii groşi. Cu fiecare petec de cer „înghiţit” de avion simţeam cu disperare nevoia de te întoarce, spre a-mi săruta lacrimile, pentru a nu le mai simţi cât sunt de fierbinţi. Nu ştiu dacă asta înseamnă iubire, e o întrebare la care nu putem răspunde decât împreună! Dar tu eşti acum atât de departe şi poate că nici nu-ţi permiţi să visezi la dragoste.Sapte-povesti Eu îţi mărturisesc că mi-aş permite, deşi acest lucru nu s-a întâmplat încă, pentru că pur şi simplu am avut doar nopţi albe. Dar putem visa şi cu ochii deschişi, nu-i aşa? Uite, eu chiar te văd coborând din înaltul cerului, pe o rază de lună, ascunzându-te apoi printre copaci, pentru a mă putea surprinde ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Deşi nu ştiu, pentru că nu le-am numărat, dacă am avut parte de Şapte poveşti de dragoste presimt că a noastră ar putea fi prima şi singura curată şi adevărată! Acum mă simt de parcă eu aş fi pământul, iar tu marea înspumată. Vino, iubire, peste mine şi inundă-mă cu valul tău într-un continuu flux…fără reflux!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013