gtp_2656Azi am decis să vă spun o poveste tristă dar adevărată, care mi-a marcat existenţa în urmă cu 25 de ani. Aveam primul job din viaţa mea, la Centrul de Calcul al fostei Centrale a Gazului Metan, iar timp de două luni am fost detaşat la Tg. Mureş pentru un curs de specializare. Oraşul era unul dintre cele mai puternice „centre” de şcolarizare din ţară în domeniul operării şi programării calculatoarelor. Adică mai mult de 150 de cursanţi, cazaţi la cel mai bun hotel din municipiu. Acolo am cunoscut-o pe EA, o olteancă frumoasă-foc şi deopotrivă inteligentă. Şi, ca să nu o mai lungesc prea mult, ne-am îndrăgostit unul de celălalt, iar convins fiind că e femeia visurilor mele, am stabilit să ne căsătorim. În momentul în care am făcut fiecare analizele de sânge, s-a descoperit că ea suferea de leucemie. O boală necruţătoare, incurabilă, chiar dacă aceasta era doar în fază incipientă. Au urmat luni întregi de tratamente, timp în care i-am fost mereu alături. La un moment dat se părea că afecţiunea va regresa, aşa că au reînceput planurile comune de viitor. I-am promis că vom oficializa relaţia noastră după ce, în prealabil, îi voi dărui un inel preţios din aur. În ultimii ani ai regimului comunist, aurul nu era nicidecum pe toate „gardurile”. Pur şi simplu era nevoie de aprobări pentru a putea intra în posesia unei perechi de verighete, iar de inele din preţiosul metal nici nu putea fi vorba. Aşa că am decis să merg la Bucureşti pentru a face rost „la negru” de inelul de logodnă, unul special, plin de semnificaţii. Mi-au trebuit trei zile să intru în posesia lui, aşa că bucuros am revenit în oraşul de provincie al viitoarei soţii. Un fior mi-a străbătut întreg trupul atunci când am ajuns în faţa casei sale, acolo unde stătea rezemat un capac de sicriu. Da, iubita mea plecase definitiv într-o lume mai bună, pentru a deveni un al doilea înger păzitor al meu. Cutremurat de durere am privit inelul pe care ea şi-l dorise atât de mult şi i l-am pus în deget. Parcă deodată chipul său s-a luminat şi ştiu sigur că a plecat fericită pe drumul fără întoarcere. Cu siguranţă că dacă ar fi existat, ca astăzi, magazine online de cadouri aş fi putut să-i ofer acea mică bucurie cât încă mai era în viaţă. Cruntă ironie a sorţii, modelul inelului cu care EA, înveşmântată în rochie de mireasă, a fost coborâtă în mormânt, l-am regăsit printre alte bijuterii, participând la Spring SuperBlog 2013. Chiar dacă nu e din aur ci din argint, piesa respectivă rămâne cea mai de efect pentru mine, căci mesajul său, peste timp, e mereu acelaşi: reflectă sentimentele şi preţuirea ce i-o porţi fiinţei iubite! Mi l-aş dori din nou să-l am, să-l păstrez ca pe un talisman, dar oare…existenţa lui nu-mi va răscoli amintirile dureroase? Mai ales că viaţa mi-a oferit şi surprize plăcute. flower_of_love1Cea mai minunată dintre acestea a fost aceea că mi-a adus-o în cale pe actuala soţie, singura fiinţă care mi-a înţeles şi mi-a respectat durerea. Ba mai mult, cu tact şi dragoste m-a convins că viaţa merită trăită şi ei îi datorez în mod exclusiv frumoasa familie pe care o am. Deşi pot spune fără teama de a greşi că ea însăşi este o nestemată, o floare cu nume de…femeie (Camelia) consider că ar prinde-o foarte bine un colier plin de strălucire, o floare ale cărei petale sunt cristale în formă de inimă, ce completează impecabil orice vestimentaţie. Şi din nou mesajul bijuteriei – fiecare petală a florilor înseamnă o nouă dimensiune a iubirii – e aproape identic cu cel redat într-una dintre misivele cu care Camelia îmi întreţinea tonusul: „Fiecare petală a mea va fi o nouă dovadă de iubire, iar când ultima dintre acestea va fi căzut, înseamnă că eu nu voi mai exista. Ce va fi dincolo nu ştiu, nu mă interesează decât viaţa!”

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013.